anapoda

ein sturz ende neu bau ten, in clin
Comanda din copackarat cu 12 inele crash-uia printre crengi uscate de zerouri şi un unu, unul singur unduia şoldurile facturii grase de la hotelul charleston-fritz camera 949 dinspre holul cu cameriste abuzate de aurul crunt încruntat sub fruntea coşmarului puntea către mintea mea. Procesez minerale cu informaţie, despre şi din pielea, nu te mişca neapărat până mâine fii a mea sub pragostele pragstorul geana lighioana uşii spre burta secolului.

Cum ţi-e cuminte arcada spre lumina lungă din cap unde te uiţi azi-mâine ţi-ai absorbit până la urmă ochiul în înăuntru? mă culcă vorbele din secolul trecut pe-o ureche ale tale, mi-ai cuminte şi dementă drumul cu maşina când spuneam hai depăşeşte distanţa asta ai timp şi eu am ochi, ca ai tăi ca ale tale bătăi în uşă suna curba de la sălciile lângă tileagd pe autostrada gândurilor de, ceară pe pat pe pantaloni săream pe geam afară uitasem lumânarea aprinsă,

Sau scurs sosul pe bărbie hapleşte la tine mâncarea asta domnule?
Mă duce prin stomac racheta zilelor de marţi hai bucură-te cu mine de înăuntrul tău, circul printre băltoace cu peşti afânaţiumflaţi de la ultima explozie de dinamită ce ai băgat aseară între două ceşti de cafia şi zece mililitri de minunăţia secolului, e vraişte în oase şi se înmoaie toată legătura de calciu cu litchii, m-ai dat afară prin piele în nesiguranţa palmei stângi şi m-ai ţinut prima oară de mână.

Mă gândeam la tine ieri în timp ce vorbeam cu vera în tarragona. Mi s-a părut că eşti la fel de departe, undeva, la unul din poli. Polul nord al minţii mele se topeşte încet când apari, deşi mai salvezi situaţia cu muşchii şi lichenii care acoperă vârfurile picioarelor pământului.
Vera se apropie foarte tare de braţele mele vreau s-o cuprind vreau s-o mănânc. Încep cu obrajii dar plânge. Renunţ de tot la convorbire închid fereastra mă muşcă floarea din geam şi tu te întinzi pe jos, faci semn cu degetul spre lumina de afară:
- la polul nord e lumină trei luni
- aş vrea să merg pe întuneric

mă strânge de gât somnul ăsta,,

1.Domnule morcov, azi nu îmi inspiră nimic, stai şi taci de două secole deja pe masa mea, nici măcar moţul verde nu mai are vlagă să lingă farfuria de sos de salată şi plănuieşte o moarte teribilăƒ: refuzul fotosintezei, tocmai pentru nepoliteţea mea de a mă holba la el de două secole deja.

2.Eşti o păpădie pentru că ai mâncat prea mult galben de pe pereţi.

3.Îmi pare bine să te cunosc, domnule moţ de pătrunjel. Te îmbrăţişez aşa cum făceam cu brazii în perioada mea hipiotă şi aş vrea să fii pomul meu, un nuc uşor de urcat în, nişte caise cu brânză dulce. De câte ori mă gândesc la ideea ta de a ne vedea, zâmbesc. Cum aş putea eu, un castravete prea tânăr, să mă întâlnesc cu tine, domnule moţ de pătrunjel, pe cărare, tu care eşti din alt strat al grădinii!

Mi-au plecat stafiile în vacanţă, nu mă mai bântuie nimeni. Se plictisiseră, nu reuşeau să-mi ameninţe în vreun fel o idee şi nici nu mă făceau să recurg la purtări necugetate. Aşa de repede uit tot ce mi s-a întâmplat, încât stafiile, întotdeauna bazate pe trecut, nu îşi au efectul.

Sinceritatea mi se termină la vârful degetelor şi nu pot decât să scot flori şi porumbei din pălării în continuu iepuri albi şi calmi de tot, care stau pe-o ureche acum şi se aşteaptă la orice, ascunşi sub peretele exterior al borului de pălărie magică.

Ajunsesem la un entuziasm în care vorbeau cu toţii la dreapta şi la stânga mea, până când ai apărut tu, cu pâine şi vin. Cei 12 înfometaţi au cerut şi ultimul strop din energia mea, că până la urmă mi-am ciutit din halou să le înmulţesc peştii, şi acum uite merg ştirb acasă la tata.. Mai bine să mergem la tine.

-Stau chiar aproape, ai zis.